Andreea Patrascu

Organizarea unei nunti nu e lucru usor.
Cei care inca nu au facut pasul ar trebui sa ia serios in calcul amploarea evenimentului, numarul mare al deciziilor de luat, costurile, timpul limitat, importanta pregatirilor.

Din propria experienta va spun ca e mult mai mult de lucru decat pare din exterior.

Doar la o prima vedere e vorba de locatie, meniu, tort, biserica, starea civila, analize medicale, 2 rochii, voal, 2 costume, pantofi (2+2 perechi) , lista invitati, invitatii, decoratiuni, flori, lumanari, marturii, muzica, fotograf, operator, machiaj, par, masini, nasi, luna de miere, verighete, petrecerea burlacilor/ burlacitelor, bani.

Stresul e mare. Spre foarte mare.

Eeeh, si fiindca asa le sta bine unor tineri insuratei, viitorul meu fost iubit a preluat initiativa si a demarat niscaiva operatiuni de renovare a casei.
Pe modelul “terminam tot in 3-4 zile”… au trecut deja 5 saptamani dar in continuare canta bormasinile in voie la noi in casa, mai cade cate un perete, mai turnam cate o sapa.

As putea sa intru acum in detalii si sa va povestesc de moloz, praf, zgomot, echipe de meseriasi “seriosi si priceputi”, dar ma podideste plansul. Oricum “pestera” noastra tot “acasa” se numeste!

Am auzit insa ca stresul promocat de renovarea casei e echivalent cu stresul aparut in urma unui divort.

Pai cum facem? Avem si stresul nuntii si stresul “divortului”?

Il cautam cu muuult interes de cateva ori pe zi, il dorim cat mai la indemana, cat mai aproape de centrul nostru de interes, il pandim si chiar l-am fura fara pic de remuscari. Genereaza o adevarata isterie atunci cand lipseste, ne strica ziua si dispozitia daca nu apare… El este… Locul de parcare!

Se pare ca Bucuresti-ul nu va scapa niciodata de problema asta. Masinile se inmultesc intr-o veselie. Ca tot e criza! Iar parcarile sunt minunate, sunt sublime, sunt mirobolante, dar lipsesc cu desavarsire.

Oooh, dar ce emotii avem pana si in parcare la mall atunci cand urmarim disperati un dreptunghi liber desenat pe beton. Si se intampla sa ne apropiem entuziasti de locul cu pricina, eventual efectuand deja prima manevra pentru parcarea eleganta cu spatele, cand… observam ca locul respectiv este de fapt ocupat deja de un Matiz sau de un Smart, parcat evident mai in spate. 
Sau se intampla sa zarim faruri aprinse si atunci… atacam fara mila. Abia apoi realizam ca farurile sunt pornite doar pentru ca soferul masinii e un uituc ametit. Frustrant. 

Cata pierdere de timp, cat stres in cautarea unui loc de parcare. 
Ca tot mai bine e la altii, unde pe tablitele alea complicat de descifrat de “strainezi” scrie clar intre ora cutare si cutare in zilele care incep cu litera “Q” e gratis, in rest costa 3 marafeti. 
Dar si daca nu respecti cu strictete regulile… gata cu mancarea buna, gata shopping-ul, tot e bine daca mai raman bani sa te intorci acasa.

Ooof, ce mijloc de locomotie e mai eficient acestea fiind spuse? Independenta data de “masina mica” paleste in fata inconvenientei create de raritatea locului de parcare? 
   

De multe ori am senzatia ca cele mai interesante subiecte de discutie imi vin in minte atunci cand sunt la volan. Si de obicei nu le pot dezbate pe loc, ca deh, dar creierul merge si merge si face conexiuni si creeaza povesti. Fenomenul este perfect explicabil daca ne gandim la varietatea de oameni cu care intram in contact indirect (si impropriu-spus probabil) in trafic, sau la numarul impresionant de locatii diferite pe langa care trecem in drumul nostru.

Apoi… eu ascult mereu muzica la volan (de la radio in general) si de cele mai multe ori nu ma pot abtine sa nu-mi etalez adevaratele competente muzicale innascute… si atunci cant. Memoria-mi functioneaza in general bine, deci stiu versurile multor melodii.

Nu stiu cum se intampla (dar parca e un facut) dar de cate ori ascult o piesa care imi place mult, fix in momentul in care melodia ajunge la pasajul meu preferat, moment in care as urla din toti plamanii (toti cei doi mai exact)… trebuie sa opresc masina la semafor.

Si eu cant si ma agit (adica am si miscare scenica, va rog)… si intotdeauna o tanti sau un nene dintr-o masina oprita in paralel cu mine ma observa si se amuza (sau se ingrozeste – dupa caz – veti spune… dar eu sunt inca optimista aceea care crede ca a primit un ponei de la Mos Craciun) .

Intr-un final, dupa ce ma dau in spectacol pana la capat, atunci cand sunt multumita de momentul meu special petrecut in intimitatea masinii mele (asa cred eu), ii observ la randu-mi pe ceilalti participanti la trafic care casca ochii mari.

Acum ce ar mai fi de facut? Sa tac brusc si sa ma fac ca ploua “nu e combinatie” – e jenant, sa dau geamul jos si sa le explic oamenilor ca defapt versurile melodiei respective au mai stiu eu ce valoare sentimentala pentru mine si ca tocmai am retrait niste clipe deosebite e deja prea mult… asa ca indiferent de reactia pe care o citesc pe fata doamnei/ domnului din dreapta/ stanga, eu continui sa cant (cel putin pana intr-un moment mai putin stanjenitor in care ma salveaza vreo alta actiune intreprinsa in trafic).

Desi ma rusinez adesea de pe urma acestui obicei, inca cred ca e o idee buna sa incercam sa ne facem drumul cu masina pe cat de placut posibil. Mai ales ca motive de stres in trafic se gasesc la tot pasul. Si atata timp cat tot ceea ce facem este perfect legal, nu stiu daca ar trebui sa ne simtim rusinati atunci cand falsam la semafor… !?!