Andreea Patrascu

Asa-i ca lucrurile se rezolva cel mai bine atunci cand le faci cu mana ta? Sigur, stii ca exista specialisti si experti in orice, dar de ce sa-i implici pe ei si sa traiesti cu spaima ca treaba nu iese asa cum ti-ai dori?

Pentru ca iti pasa, esti dedicat, devotat si multi-specializat tinzi sa crezi ca nimeni nu rezolva problemele mai bine ca tine.

Iti place sa crezi ca le poti face singur pe toate. Chiar daca asta presupune de regula ore putine de somn, servit masa la volanul masinii si stres cat pentru 5 oameni.

La prima impresie delegarea responsabilitatilor pare cea mai comoda varianta de a rezolva sarcinile.

Dar nu e chiar asa. Si delegarea asta nu se poate produce peste noapte. E nevoie de oameni capabili si de incredere. 

Plus ca trebuie sa ai rabdare sa le explici si sa ii inveti ce au de facut inainte sa le treci pe inventar problemele tale. Dar de cele mai multe ori, timpul si cheful de a invata pe altcineva par un pret mai mare decat a face treaba de unul singur.

Daca te regasesti in textul de mai sus, daca tu centrezi, tu dai cu capul, fie te numesti Superman sau Chuck Norris, fie esti “control freak”.

Adica o persoana care doreste sa se simta in permanenta in control. Esti capabil, muncitor, mandru de propriile performante dar foarte stresat si mereu obosit. Si ursuz, ca vine la pachet.

Stabilirea prioritatilor si externalizarea partiala a problemelor ti-ar prinde bine. Dar tu stii asta deja, ti-au mai spus-o si altii.

Tu cate ore muncesti pe zi?

Fiorosi si neinfricati, calculati, experimentati, puternici si abili. Daca s-ar putea, asta si-ar scrie domnii in cv. Orice pretext e suficient de bun pentru barbati sa se laude ca sunt niste mari vanatori.

Dupa parerea lor, daca o discoteca plina de femei ar fi o jungla, ei sigur ar fi Tarzan sau George din jungla, ca Mogli e doar un copil, nu vrea nimeni sa-l joace.

Intr-o zi insa, printr-o nefasta aliniere a planetelor, chiar si cei mai mari vanatori – niste legende in viata, ce s-o mai dam cotita – intalnesc fata “aceea”. Adica fiecare pe a lui. Apoi de buna voie si nesiliti de nimeni isi abandoneaza preocuparile de golani, pardon, “vanatori”, se aseaza la casa lor si ce urmeaza?

Un lung si nesfarsit sir de lamentari. Pentru ca barbatii nu pierd nici o ocazie sa se vaite ca din gura de sarpe ca-s prinsi in lesa, ca li s-a intins o capcana iar acum sunt asupriti. Deja miroase a vanat…

Masculii se revolta ca – vezi Doamne – se vad domnitele cu sacii-n caruta dupa nunta.
A, da? Si burta lui facuta dupa casatorie unde se incadreaza?

Paradoxal, or sti burlacii mai multe despre femei decat barbatii casatoriti. Altfel, ar fi si ei insurati!

Asa ajung sa gandeasca insuratii suparati daca – va dau 2 exemple aleatoare – ii inveti sa doarma in pat si nu pe salteaua pusa direct pe jos sau ii trimiti la magazin dupa mancare.

Pai n-ati inteles ca ei sunt si raman niste mari vanatori? In jungla se doarme pe rogojina intinsa pe pamant, iar hrana se observa, se urmareste, se alearga si se vaneaza, nu se gaseste pe raft la supermarket. E banal asa!

Pana la urma cum o fi mai rentabil? Burlac sau insurat?

Daca puteti si credeti ca meritam, va rog dati SMS la 1322 cu textul ANDREEA.

Acum cateva saptamani l-am cunoscut pe Paul. Un copil foarte muncitor, talentat si cuminte. Un baiat care munceste de la 15 ani pentru a-si intretine familia. Parintii lui au ingropat 2 copii – fratii lui Paul, iar al 3-lea copil e disparut de acasa fara urma de acum 7 ani. Paul e singurul sprijin ramas parintilor lui bolnavi.

El danseaza pentru a-si permite medicamentele tatalui sau si pentru a-si termina casa in care ei 3 locuiesc, in constructie de 7 ani, din lipsa banilor.

Si pentru ca Paul este un luptator si vrea sa-si autodepaseasca conditia prin propriile-i forte, el este in acelasi timp student la 2 facultati. Iar dansul nu este pentru Paul doar o pasiune, ci o metoda de supravietuire.

Cu toate acestea, din talentul sau a luat fiinta trupa Blockbusters Crew. A invatat sa danseze inca 8 copii buni, fara posibilitati materiale. Le-a oferit o directie si o sansa in viata, insa acum ei nu mai pot continua antrenamentele din lipsa banilor. Isi repeta coregrafiile pentru spectacole pe unde apuca, pe la prieteni sau vecini, pentru ca nu au o sala a lor si nici nu-si permit sa inchirieze una.

Atat parintii lui Paul cat si acesti copii minunati se bazeaza toti pe noi. Pentru o viata mai buna. Pentru o viata normala, pana la urma.

Din pacate noi am intrat vineri la duel. La Dansez pentru tine eu am facut deja o promisiune. Iar acum, doar impreuna putem indeplini un vis frumos!

Noi vom munci pe rupte toata saptamana si va promitem un spectacol total vineri de la 20.30!

Adesea intampinam dificultati. Ne confruntam cu probleme mai mici sau mai mari si ne varsam amarul pentru greul pe care il traim. La un moment dat, parca chiar ne place sa ne lamentam!

Viata nu e perfecta. Dar mereu gasim si exemple de oameni mai fericiti decat noi. Si devenim invidiosi.

Ne rugam sa depasim problemele prezente pentru ca mai apoi sa ne vedem fara griji de viata pana la adanci batraneti. Asa gandim toti.

Dar stiti ce mi-a spus o maicuta acum ceva vreme, atunci cand i-am povestit probleme mele?

“Fiecare hop in viata e o ispita. Ispita trebuie ocolita/ depasita pentru a atinge fericirea absoluta. Nu am putea simti perfectiunea daca am trai linistiti, fara probleme.”

Cu alte cuvinte, ar trebui sa ne bucuram ca suntem pusi la incercare. In momentul in care rezolvam problemele, vom fi cu mult mai fericiti decat daca am fi trait fara griji. Cel putin pana intampinam noi dificultati. Ocolind sau depasind ispitele ii aratam lui Dumnezeu ca meritam sa fim fericiti.

Cuvintele ei mi-au dat putere atunci si mi-au ramas in cap.

La bine si la greu, asa am promis!

In ultima perioada cred ca ne-am obisnuit sa auzim o multime de vesti proaste. Chiar daca nu au legatura directa cu noi, vestile ii privesc adesea pe prietenii, colegii sau cunoscutii nostri. Si parca deja nu mai suna neobisnuit ca unu’ s-a imbolnavit, a saracit, a ramas fara slujba, s-a certat cu parintii, cu prietenii cei mai buni sau cu nevasta. Pe scurt: normalitatea pe care o acceptam tacit de multe ori e sa ne mearga prost.

Sigur ca ii compatinim pe cei despre care auzim ceva trist, am vrea sa-i ajutam pe cat posibil si fiecare sarim macar cu o vorba buna sa le consolam suferinta. Dar surprinderea de a afla ceva rau despre cineva nu mai exista. Nimic nu ne mai socheaza. Parca mereu ne-am astepta la tot ce se poate mai rau (cu toate ca atunci cand raul despre care vorbeam ne loveste personal, intotdeauna ne prinde pe picior gresit).

Din cand in cand (din pacate cam rar) mai auzim si de cate cineva care e foarte fericit, sanatos, implinit. Adica astrele ii surad pe toate planurile. Si atunci ce facem? Sigur ca ne bucuram pentru el (mai ales daca e vorba despre o persoana draga noua), dar in primul si in primul rand ramanem surprinsi. Si parca nu putem crede ca toate ii merg chiar din plin. Parca tindem sa gandim ca ne minte sau ca se lauda degeaba. Si nu e ok!

Oare de ce “normalitatea pe care majoritatea o vedem normala”, cu care ne-am obisnuit si ne-am impacat deja de mult timp e incarcata de atatea conotatii negative?