Andreea Patrascu

Daca puteti si credeti ca meritam, va rog dati SMS la 1322 cu textul ANDREEA.

Acum cateva saptamani l-am cunoscut pe Paul. Un copil foarte muncitor, talentat si cuminte. Un baiat care munceste de la 15 ani pentru a-si intretine familia. Parintii lui au ingropat 2 copii – fratii lui Paul, iar al 3-lea copil e disparut de acasa fara urma de acum 7 ani. Paul e singurul sprijin ramas parintilor lui bolnavi.

El danseaza pentru a-si permite medicamentele tatalui sau si pentru a-si termina casa in care ei 3 locuiesc, in constructie de 7 ani, din lipsa banilor.

Si pentru ca Paul este un luptator si vrea sa-si autodepaseasca conditia prin propriile-i forte, el este in acelasi timp student la 2 facultati. Iar dansul nu este pentru Paul doar o pasiune, ci o metoda de supravietuire.

Cu toate acestea, din talentul sau a luat fiinta trupa Blockbusters Crew. A invatat sa danseze inca 8 copii buni, fara posibilitati materiale. Le-a oferit o directie si o sansa in viata, insa acum ei nu mai pot continua antrenamentele din lipsa banilor. Isi repeta coregrafiile pentru spectacole pe unde apuca, pe la prieteni sau vecini, pentru ca nu au o sala a lor si nici nu-si permit sa inchirieze una.

Atat parintii lui Paul cat si acesti copii minunati se bazeaza toti pe noi. Pentru o viata mai buna. Pentru o viata normala, pana la urma.

Din pacate noi am intrat vineri la duel. La Dansez pentru tine eu am facut deja o promisiune. Iar acum, doar impreuna putem indeplini un vis frumos!

Noi vom munci pe rupte toata saptamana si va promitem un spectacol total vineri de la 20.30!

Adesea intampinam dificultati. Ne confruntam cu probleme mai mici sau mai mari si ne varsam amarul pentru greul pe care il traim. La un moment dat, parca chiar ne place sa ne lamentam!

Viata nu e perfecta. Dar mereu gasim si exemple de oameni mai fericiti decat noi. Si devenim invidiosi.

Ne rugam sa depasim problemele prezente pentru ca mai apoi sa ne vedem fara griji de viata pana la adanci batraneti. Asa gandim toti.

Dar stiti ce mi-a spus o maicuta acum ceva vreme, atunci cand i-am povestit probleme mele?

“Fiecare hop in viata e o ispita. Ispita trebuie ocolita/ depasita pentru a atinge fericirea absoluta. Nu am putea simti perfectiunea daca am trai linistiti, fara probleme.”

Cu alte cuvinte, ar trebui sa ne bucuram ca suntem pusi la incercare. In momentul in care rezolvam problemele, vom fi cu mult mai fericiti decat daca am fi trait fara griji. Cel putin pana intampinam noi dificultati. Ocolind sau depasind ispitele ii aratam lui Dumnezeu ca meritam sa fim fericiti.

Cuvintele ei mi-au dat putere atunci si mi-au ramas in cap.

La bine si la greu, asa am promis!

In ultima perioada cred ca ne-am obisnuit sa auzim o multime de vesti proaste. Chiar daca nu au legatura directa cu noi, vestile ii privesc adesea pe prietenii, colegii sau cunoscutii nostri. Si parca deja nu mai suna neobisnuit ca unu’ s-a imbolnavit, a saracit, a ramas fara slujba, s-a certat cu parintii, cu prietenii cei mai buni sau cu nevasta. Pe scurt: normalitatea pe care o acceptam tacit de multe ori e sa ne mearga prost.

Sigur ca ii compatinim pe cei despre care auzim ceva trist, am vrea sa-i ajutam pe cat posibil si fiecare sarim macar cu o vorba buna sa le consolam suferinta. Dar surprinderea de a afla ceva rau despre cineva nu mai exista. Nimic nu ne mai socheaza. Parca mereu ne-am astepta la tot ce se poate mai rau (cu toate ca atunci cand raul despre care vorbeam ne loveste personal, intotdeauna ne prinde pe picior gresit).

Din cand in cand (din pacate cam rar) mai auzim si de cate cineva care e foarte fericit, sanatos, implinit. Adica astrele ii surad pe toate planurile. Si atunci ce facem? Sigur ca ne bucuram pentru el (mai ales daca e vorba despre o persoana draga noua), dar in primul si in primul rand ramanem surprinsi. Si parca nu putem crede ca toate ii merg chiar din plin. Parca tindem sa gandim ca ne minte sau ca se lauda degeaba. Si nu e ok!

Oare de ce “normalitatea pe care majoritatea o vedem normala”, cu care ne-am obisnuit si ne-am impacat deja de mult timp e incarcata de atatea conotatii negative? 

Ca n-om fi toti Nica din Humulesti mi-e clar. Dar nu-mi spuneti voi mie ca perioada copilariei nu este una cu totul si cu totul speciala pentru fiecare dintre noi. O perioada cu grija pastrata in sufletele noastre pana la adanci batraneti.

Cu siguranta fiecare dintre noi ne intrebam, macar din cand in cand, de ce ramanem atat de puternic agatati emotional de acea etapa. Si raspunsurile nu mai contenesc.

Fie ne amintim cu placere de jocurile si de nazbatiile copilariei… Si ce ne mai rupeam hainele la frunza, ce ne mai ascundeam prin toate scarile de bloc din Dristor, ce ne mai dadeam cu saniuta si ce mai mergeam de sarbatori cu copiii la colindat… uuuuff, vremurile alea au apus.

Dar mai stiti cand mergeam la scara vecina cu sifoanele la umplut? Sau cand gaseam o rochita roz deosebita in vitrina consignatiei de la parter? Sau cand eram elevi de serviciu si sunam la fiecare pauza cu 5 minute mai devreme si apoi cu 5 minute mai tarziu la fiecare noua ora de curs?

Heeei… dar de adevaratul Mos Craciun va mai amintiti? Sau de prajiturile delicioase de acasa? Stiu, stiu… superbe vremuri!

De prietenii cei mai buni din copilarie ce mai stiti? Cati dintre ei au ramas si astazi alaturi de voi?

Eu am crezut mereu ca prieteniile cele mai trainice si cele mai importante vor ramane mereu cele din copilarie si din adolescenta. Asa ar fi si firesc. In anii timpurii ai existentei noastre aliantele se fac pe considerente mai sincere decat la maturitate, interesul personal si avantajele obtinute de pe urma unei amicitii favorabile cazand in plan secundar.

Si dupa ce treci prin atatea momente bune si rele alaturi de o persoana, dupa ce cresti impreuna cu prietena ta cea mai buna/ prietenul tau cel mai bun, orice furtuna in acea prietenie ar trebui sa para prea mica in comparatie cu insiruirea de momente importante petrecute alaturi de acea persoana.

Cu siguranta toti avem la un moment dat un cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena… o persoana cu care poate dormim, mancam, ne jucam, radem, plangem, povestim, ne sfatuim, calatorim etc. Si chiar daca anii au trecut si problemele sau responsabilitatile au aparut, iar timpul liber este tot mai scurt… e esential sa ne amintim cine suntem, de unde am plecat, cine ne-a stat alaturi atatia ani, cum ne-a castigat respectul si increderea prietenul cel mai bun/ prietena cea mai buna.

In ultima vreme intalnesc in jurul meu multi oameni care au rupt recent legatura cu cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena. Si asta ma pune pe ganduri si ma ingrijoreaza in acelasi timp. O prietenie de 10-20 de ani chiar e mare lucru. Si e pacat. Dar orgoliile sunt mari. Si nefondate intr-o asemenea situatie. Si iar… e mare pacat!