Andreea Patrascu

Prieteniile adevarate se leaga greu. Si se sedimenteaza in timp. 
De cele mai multe ori trec ani pana ne apropiem cu adevarat de cineva… Si niciodata nu putem fi siguri ca intelegem si cunoastem cu adevarat o persoana
Nici pe noi insine nu ne cunoastem poate complet. O viata intreaga ne autodescoperim prin mii si mii de situatii si de reactii.

Se spune ca amicitiile din copilarie si cele din adolescenta sunt mai sincere si mai trainice. E firesc pe de o parte ca apropierea sa se produca usor la varste fragede. Macar atunci programul ne permite sa socializam mai des in scop recreativ… Dar anii trec… 

Majoritatea am trait si ne-am maturizat in compania unor persoane care au facut mai mereu parte din vietile noastre. Pana la un punct macar. 

Si orice prietenie de durata implica multe amintiri de tot felul. Unele poate par banale. Dar si acestea au contat.

Eu imi amintesc si acum cum faceam impreuna desenele la bio pe care ni le cerea diriga. Sau cum le aruncam cu apa in cap celor de la C care fumau in spatele blocului nostru in generala. Sau tezele la mate cu Ciolo’. Sau cum m-am suparat eu ca mi-a desfacut Babu bagajul si a trebuit sa-l fac din nou. Sau campionatul de badminton dintr-a 5-a, sau duminicile cu meditatii la romana, sau cartofii prajiti cu cas pane, sau supa ta enervanta cu muulte crutoane… sau… nu se mai termina!  

Dar toti copiii zglobii cresc. Si isi croiesc un drum in viata. Si se zbat, se agita. Dar unii uita. Uita vremurile acelea. Uufff, din pacate viata ne arata uneori ca apropierea fata de unii oameni s-a datorat conjuncturii. Chiar daca n-am fi crezut. Chiar daca… am fost acolo unii pentru altii cand ne-a fost mai bine si cand ne-a fost mai rau. Sunt atatia ani. Aah, e pacat!

Mereu apar si oameni noi. Si se leaga noi si noi prietenii. Mai puternice sau mai superficiale. Dar…  

Asa mult ne schimbam?
Asa importante sunt treburile cotidiene incat prieteniile de o viata nu mai sunt o prioritate? 

In general nimic nu ni se cuvine pentru simplul fapt ca respiram pe pamantul acesta. Nici faptul ca avem nasul carn sau pleata balaie si nici faptul ca suntem fiul/ fiica/ jumatatea mai buna/ amicul/ colega de banca/ vecinul de la 3 al lui cutare nu ne ajuta sa castigam vreun drept special in fata altcuiva. 

In viata asta orice trebuie castigat. Indiferent ca ne referim la un obiect sau la niste bani, la respectul semenilor, la iubire sau liniste sufleteasca. 

Si nimic nu este gratis in viata, valoarea neexpimata in bani a unui bun sau a unui serviciu regasindu-se intotdeauna in alte avantaje implicite.          

Sunt momente cand intrebarile retorice trebuie rostite pentru ca nu e de la sine inteles ca “ce e al meu e si al tau, chiar daca imi esti frate si te-ai convins deja ca o viata te-am ajutat si te voi mai ajuta si de acum inainte de cate ori voi putea”. 

Apoi sunt situatii in care acel “multumesc” (care se subintelege, vor zice multi) spus clar si raspicat, chiar face diferenta. Si multumirea celui care si-a ajutat aproapele va fi completa prin simpla constientizare a celui din urma a binelui produs.

Mai mult decat atat, “daca te ajut de cate ori pot, nu intinde coarda si nu abuza de bunavointa mea, nu initia anumite demersuri pe care nu ti le-am putut promite vreodata. Nu-mi forta mana si nu incerca sa ma faci sa ma simt prost pentru faptul ca nu te pot ajuta neconditionat”.

De ce sa nu fim civilizati si diplomati daca ne e la indemana? De ce nu constientizam valoarea unui simplu “multumesc” si de ce il folosim cu atata zgarcenie? De ce abuzam in nestire fix de oamenii cei mai buni din jurul nostru? 

Ca n-om fi toti Nica din Humulesti mi-e clar. Dar nu-mi spuneti voi mie ca perioada copilariei nu este una cu totul si cu totul speciala pentru fiecare dintre noi. O perioada cu grija pastrata in sufletele noastre pana la adanci batraneti.

Cu siguranta fiecare dintre noi ne intrebam, macar din cand in cand, de ce ramanem atat de puternic agatati emotional de acea etapa. Si raspunsurile nu mai contenesc.

Fie ne amintim cu placere de jocurile si de nazbatiile copilariei… Si ce ne mai rupeam hainele la frunza, ce ne mai ascundeam prin toate scarile de bloc din Dristor, ce ne mai dadeam cu saniuta si ce mai mergeam de sarbatori cu copiii la colindat… uuuuff, vremurile alea au apus.

Dar mai stiti cand mergeam la scara vecina cu sifoanele la umplut? Sau cand gaseam o rochita roz deosebita in vitrina consignatiei de la parter? Sau cand eram elevi de serviciu si sunam la fiecare pauza cu 5 minute mai devreme si apoi cu 5 minute mai tarziu la fiecare noua ora de curs?

Heeei… dar de adevaratul Mos Craciun va mai amintiti? Sau de prajiturile delicioase de acasa? Stiu, stiu… superbe vremuri!

De prietenii cei mai buni din copilarie ce mai stiti? Cati dintre ei au ramas si astazi alaturi de voi?

Eu am crezut mereu ca prieteniile cele mai trainice si cele mai importante vor ramane mereu cele din copilarie si din adolescenta. Asa ar fi si firesc. In anii timpurii ai existentei noastre aliantele se fac pe considerente mai sincere decat la maturitate, interesul personal si avantajele obtinute de pe urma unei amicitii favorabile cazand in plan secundar.

Si dupa ce treci prin atatea momente bune si rele alaturi de o persoana, dupa ce cresti impreuna cu prietena ta cea mai buna/ prietenul tau cel mai bun, orice furtuna in acea prietenie ar trebui sa para prea mica in comparatie cu insiruirea de momente importante petrecute alaturi de acea persoana.

Cu siguranta toti avem la un moment dat un cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena… o persoana cu care poate dormim, mancam, ne jucam, radem, plangem, povestim, ne sfatuim, calatorim etc. Si chiar daca anii au trecut si problemele sau responsabilitatile au aparut, iar timpul liber este tot mai scurt… e esential sa ne amintim cine suntem, de unde am plecat, cine ne-a stat alaturi atatia ani, cum ne-a castigat respectul si increderea prietenul cel mai bun/ prietena cea mai buna.

In ultima vreme intalnesc in jurul meu multi oameni care au rupt recent legatura cu cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena. Si asta ma pune pe ganduri si ma ingrijoreaza in acelasi timp. O prietenie de 10-20 de ani chiar e mare lucru. Si e pacat. Dar orgoliile sunt mari. Si nefondate intr-o asemenea situatie. Si iar… e mare pacat!