In ultima perioada cred ca ne-am obisnuit sa auzim o multime de vesti proaste. Chiar daca nu au legatura directa cu noi, vestile ii privesc adesea pe prietenii, colegii sau cunoscutii nostri. Si parca deja nu mai suna neobisnuit ca unu’ s-a imbolnavit, a saracit, a ramas fara slujba, s-a certat cu parintii, cu prietenii cei mai buni sau cu nevasta. Pe scurt: normalitatea pe care o acceptam tacit de multe ori e sa ne mearga prost.
Sigur ca ii compatinim pe cei despre care auzim ceva trist, am vrea sa-i ajutam pe cat posibil si fiecare sarim macar cu o vorba buna sa le consolam suferinta. Dar surprinderea de a afla ceva rau despre cineva nu mai exista. Nimic nu ne mai socheaza. Parca mereu ne-am astepta la tot ce se poate mai rau (cu toate ca atunci cand raul despre care vorbeam ne loveste personal, intotdeauna ne prinde pe picior gresit).
Din cand in cand (din pacate cam rar) mai auzim si de cate cineva care e foarte fericit, sanatos, implinit. Adica astrele ii surad pe toate planurile. Si atunci ce facem? Sigur ca ne bucuram pentru el (mai ales daca e vorba despre o persoana draga noua), dar in primul si in primul rand ramanem surprinsi. Si parca nu putem crede ca toate ii merg chiar din plin. Parca tindem sa gandim ca ne minte sau ca se lauda degeaba. Si nu e ok!
Oare de ce “normalitatea pe care majoritatea o vedem normala”, cu care ne-am obisnuit si ne-am impacat deja de mult timp e incarcata de atatea conotatii negative?
