Andreea Patrascu

Am 25 de ani si ador jucariile. Si desenele animate. Asa ar incepe discursul meu.

O vitrina din Lisabona. Din pacate era tarziu si magazinul era deja inchis

Dar aici am intrat
Paris… Doamne, ce minunatii! Hello Kitty, dragoste la prima vedere!

Un, doi, un, doi, faceti toti la fel ca noi! Si m-am conformat rapid.

Poate sunt eu copilaroasa, poate sunt nostalgica sau usor-impresionabila, dar nu ma pot abtine si cumpar tot felul de jucarii si jucarioare. Explicabil pana intr-un punct: in anii ‘80-’90 nici nu visam la asa jucarii.

Si din vacanta mi-am luat insigne cu toate personajele celebre de la Disney: Mickey, Minnie, Goofy, Donald, Pluto.
Le-am lasat pe cele cu Hannah Montana si High School Musical prietenelor mele de 10 ani. Eu sunt mai conservatoare

Sa ma fi vazut ce diversiuni faceam printre rafturi sa ma scape Cabral din ochi si sa castig alte 5-10 minute printre jucarii.
Pana la urma ma gasea iar!

Mi-am luat si o poseta. Cu Minnie Mouse. Din blanita roz-ciclam
Poate o port la mare cu pantaloni scurti, tricou si slapi si nu rad si curcile de mine… Ma risc, stiu.

Apropo de desene animate. Va recomand Rapunzel si Shrek. Am ras cu lacrimi.
Sa-mi spuneti ce parere aveti de “privirea arzatoare” a hotului! Mai multe nu spun.

Ne nastem neputinciosi. Copilarim frumos, dar total dependenti de cei dragi. Mai tarziu mirosim independenta. Intai sfiosi, apoi cu ingamfare. Ne trezim intr-o zi adulti. Si ce-i de facut?

Daca am putea alege, parca am mai copilari putin. Dar nu se poate. Mancarea trebuie acum cumparata de la magazin, nu se gaseste direct in frigider. Copiii trebuie crescuti nu doar cu dragoste, ci si cu bani. Facturile trebuie platite si nu cu nasturi.

Vine momentul in care trebuie sa ne gandim serios la o cariera si sa nu ne mai ascundem in spatele pretextului ca suntem inca tineri si ne putem permite sa urmam o a 7-a specializare care ne va ajuta in viata. Teoria e buna, dar pana la un punct. Un punct in care practica e temelia. 

Concret, degeaba ne numim economisti licentiati si masteranzi de exceptie cu pretentii de manageri daca n-avem habar de completarea unei facturi fiscale. Sigur ca vom cunoaste definitia unor termeni ca “prestator”, “beneficiar”, “TVA” sau “scadenta”, dar asta tot nu inseamna ca stim exact ce trebuie sa scriem cu pixul pe hartie. Practica ne omoara.

Din acest motiv, ar fi de preferat sa ne cautam un part-time job inca din timpul facultatii. Pentru a invata la momentul potrivit cum sta treaba cu contabilitatea unei firme, cu partea legislativa, cu relatia ei cu banca, cu clientii sau furnizorii firmei. Sa le intelegem explicit, nu doar teoretic. 

Si nehotararea de a alege o meserie sau alta ar fi de inteles, dar pana la un punct. Ne-am irosi anii si ne-am consuma inutil resursele dorindu-ne in fiecare an sa incepem o cariera intr-o alt domeniu de activitate.

Apoi, oare primeaza banii (adica numarul lor) sau perspectiva de viata oferita de un domeniu de activitate in care se poate face cariera? E greu insa sa alegi entuziast o meserie si grea si mai putin banoasa (insa cu reale perspective de dezvoltare profesionala) atunci cand tot entuziast privesti si geamul masinii mult visate. Dar numai pe dinafara. 

Sigur ca nu poti face o meserie fara o vocatie in directia respectiva si fara a avea placerea lucrului facut. 
Parintii ne incurajeaza adesea talentele inca din primii ani de viata si ne duc de manuta la ore de pictura, de muzica, de sport, de dans. Tot pentru a ne da o directie. 
Tot ei tind de multe ori sa ne indrume sa mergem pe acelasi drum pe care si ei au mers, sau poate pe unul asemanator. Dar intr-un final este o decizie pur personala. 

Toata discutia se invarte in jurul prioritatilor, vocatiei, alegerilor, rabdarii si chibzuintei. E vorba de gasirea unei directii in viata, de alegerea unui drum. Dar orice destinatie placuta presupune si un drum anevoios. 

Tu ti-ai gasit drumul? Cum stii ca nu mergi pe contrasens? Te simti implinit si realizat sau ti-ar fi placut sa faci o alta meserie, pe care viata ti-a interzis-o pana acum? Sau doar salariul conteaza intr-un final?          
  

Prieteniile adevarate se leaga greu. Si se sedimenteaza in timp. 
De cele mai multe ori trec ani pana ne apropiem cu adevarat de cineva… Si niciodata nu putem fi siguri ca intelegem si cunoastem cu adevarat o persoana
Nici pe noi insine nu ne cunoastem poate complet. O viata intreaga ne autodescoperim prin mii si mii de situatii si de reactii.

Se spune ca amicitiile din copilarie si cele din adolescenta sunt mai sincere si mai trainice. E firesc pe de o parte ca apropierea sa se produca usor la varste fragede. Macar atunci programul ne permite sa socializam mai des in scop recreativ… Dar anii trec… 

Majoritatea am trait si ne-am maturizat in compania unor persoane care au facut mai mereu parte din vietile noastre. Pana la un punct macar. 

Si orice prietenie de durata implica multe amintiri de tot felul. Unele poate par banale. Dar si acestea au contat.

Eu imi amintesc si acum cum faceam impreuna desenele la bio pe care ni le cerea diriga. Sau cum le aruncam cu apa in cap celor de la C care fumau in spatele blocului nostru in generala. Sau tezele la mate cu Ciolo’. Sau cum m-am suparat eu ca mi-a desfacut Babu bagajul si a trebuit sa-l fac din nou. Sau campionatul de badminton dintr-a 5-a, sau duminicile cu meditatii la romana, sau cartofii prajiti cu cas pane, sau supa ta enervanta cu muulte crutoane… sau… nu se mai termina!  

Dar toti copiii zglobii cresc. Si isi croiesc un drum in viata. Si se zbat, se agita. Dar unii uita. Uita vremurile acelea. Uufff, din pacate viata ne arata uneori ca apropierea fata de unii oameni s-a datorat conjuncturii. Chiar daca n-am fi crezut. Chiar daca… am fost acolo unii pentru altii cand ne-a fost mai bine si cand ne-a fost mai rau. Sunt atatia ani. Aah, e pacat!

Mereu apar si oameni noi. Si se leaga noi si noi prietenii. Mai puternice sau mai superficiale. Dar…  

Asa mult ne schimbam?
Asa importante sunt treburile cotidiene incat prieteniile de o viata nu mai sunt o prioritate? 

Ziua mea de nastere este pe 18 august. Drept urmare, toata copilaria am suferit pentru ca toti copiii erau plecati in vacanta in perioada aceea si deci nu puteam nici sa-mi serbez ziua de nastere (pentru ca lipseau invitatii), nici sa duc bomboane la scoala (pentru ca era vacanta mare) si nici sa aud acel LMA cantat de doamna si de toti prichindeii special pentru mine. Eu nu prea obisnuiesc sa-mi aniversez ziua de nastere. Daaaaaar, anul acesta am facut o exceptie.

Cu o saptamana inainte de ziua mea am participat la un eveniment organizat la Ambasad’Or (in Otopeni) si am ramas vrajita de locul acela. Locatia este atat de frumoasa si de eleganta incat in prima faza te lasa pur si simplu cu gura cascata. Ce piscina, ce saloane, ce terasa si nu in ultimul rand ce mancare! Eu am apucat deja sa gust specialitatile lor arabesti si italienesti (bucatariile mele preferate) si dulciurile. Dumnezeule, duuuuulciurile… de vis.

Si am stat si m-am gandit (nu mi-a luat prea mult sa ma hotarasc) ca atat eu cat si prietenii mei muncim multe ore pe zi si nu apucam decat rar sa ne vedem toti intr-un cadru relaxant si sa ne simtim pur si simplu bine. Dupa cum stiti poate deja, lansarea telenovelei “Iubire si onoare” se aproprie cu pasi repezi (ce emotii am… dar asta e o alta discutie) si filmam de zor.

Asa ca aniversarea primilor mei 25 de ani a fost pretextul perfect pentru o seara excelenta cu prietenii si familia intr-un loc minunat. Siiii, am avuuuut… 40 de invitati de seama. Ne-am distrat, am dansat, am mancat si am ras pana spre 4 dimineata. Pe scurt, a fost aniversarea ideala. Si cadourile… su-per-be

www.ambasador-events.ro Aruncati un ochi, cred ca o sa va placa.

Ca n-om fi toti Nica din Humulesti mi-e clar. Dar nu-mi spuneti voi mie ca perioada copilariei nu este una cu totul si cu totul speciala pentru fiecare dintre noi. O perioada cu grija pastrata in sufletele noastre pana la adanci batraneti.

Cu siguranta fiecare dintre noi ne intrebam, macar din cand in cand, de ce ramanem atat de puternic agatati emotional de acea etapa. Si raspunsurile nu mai contenesc.

Fie ne amintim cu placere de jocurile si de nazbatiile copilariei… Si ce ne mai rupeam hainele la frunza, ce ne mai ascundeam prin toate scarile de bloc din Dristor, ce ne mai dadeam cu saniuta si ce mai mergeam de sarbatori cu copiii la colindat… uuuuff, vremurile alea au apus.

Dar mai stiti cand mergeam la scara vecina cu sifoanele la umplut? Sau cand gaseam o rochita roz deosebita in vitrina consignatiei de la parter? Sau cand eram elevi de serviciu si sunam la fiecare pauza cu 5 minute mai devreme si apoi cu 5 minute mai tarziu la fiecare noua ora de curs?

Heeei… dar de adevaratul Mos Craciun va mai amintiti? Sau de prajiturile delicioase de acasa? Stiu, stiu… superbe vremuri!

De prietenii cei mai buni din copilarie ce mai stiti? Cati dintre ei au ramas si astazi alaturi de voi?

Eu am crezut mereu ca prieteniile cele mai trainice si cele mai importante vor ramane mereu cele din copilarie si din adolescenta. Asa ar fi si firesc. In anii timpurii ai existentei noastre aliantele se fac pe considerente mai sincere decat la maturitate, interesul personal si avantajele obtinute de pe urma unei amicitii favorabile cazand in plan secundar.

Si dupa ce treci prin atatea momente bune si rele alaturi de o persoana, dupa ce cresti impreuna cu prietena ta cea mai buna/ prietenul tau cel mai bun, orice furtuna in acea prietenie ar trebui sa para prea mica in comparatie cu insiruirea de momente importante petrecute alaturi de acea persoana.

Cu siguranta toti avem la un moment dat un cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena… o persoana cu care poate dormim, mancam, ne jucam, radem, plangem, povestim, ne sfatuim, calatorim etc. Si chiar daca anii au trecut si problemele sau responsabilitatile au aparut, iar timpul liber este tot mai scurt… e esential sa ne amintim cine suntem, de unde am plecat, cine ne-a stat alaturi atatia ani, cum ne-a castigat respectul si increderea prietenul cel mai bun/ prietena cea mai buna.

In ultima vreme intalnesc in jurul meu multi oameni care au rupt recent legatura cu cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena. Si asta ma pune pe ganduri si ma ingrijoreaza in acelasi timp. O prietenie de 10-20 de ani chiar e mare lucru. Si e pacat. Dar orgoliile sunt mari. Si nefondate intr-o asemenea situatie. Si iar… e mare pacat!