Andreea Patrascu

Ne nastem neputinciosi. Copilarim frumos, dar total dependenti de cei dragi. Mai tarziu mirosim independenta. Intai sfiosi, apoi cu ingamfare. Ne trezim intr-o zi adulti. Si ce-i de facut?

Daca am putea alege, parca am mai copilari putin. Dar nu se poate. Mancarea trebuie acum cumparata de la magazin, nu se gaseste direct in frigider. Copiii trebuie crescuti nu doar cu dragoste, ci si cu bani. Facturile trebuie platite si nu cu nasturi.

Vine momentul in care trebuie sa ne gandim serios la o cariera si sa nu ne mai ascundem in spatele pretextului ca suntem inca tineri si ne putem permite sa urmam o a 7-a specializare care ne va ajuta in viata. Teoria e buna, dar pana la un punct. Un punct in care practica e temelia. 

Concret, degeaba ne numim economisti licentiati si masteranzi de exceptie cu pretentii de manageri daca n-avem habar de completarea unei facturi fiscale. Sigur ca vom cunoaste definitia unor termeni ca “prestator”, “beneficiar”, “TVA” sau “scadenta”, dar asta tot nu inseamna ca stim exact ce trebuie sa scriem cu pixul pe hartie. Practica ne omoara.

Din acest motiv, ar fi de preferat sa ne cautam un part-time job inca din timpul facultatii. Pentru a invata la momentul potrivit cum sta treaba cu contabilitatea unei firme, cu partea legislativa, cu relatia ei cu banca, cu clientii sau furnizorii firmei. Sa le intelegem explicit, nu doar teoretic. 

Si nehotararea de a alege o meserie sau alta ar fi de inteles, dar pana la un punct. Ne-am irosi anii si ne-am consuma inutil resursele dorindu-ne in fiecare an sa incepem o cariera intr-o alt domeniu de activitate.

Apoi, oare primeaza banii (adica numarul lor) sau perspectiva de viata oferita de un domeniu de activitate in care se poate face cariera? E greu insa sa alegi entuziast o meserie si grea si mai putin banoasa (insa cu reale perspective de dezvoltare profesionala) atunci cand tot entuziast privesti si geamul masinii mult visate. Dar numai pe dinafara. 

Sigur ca nu poti face o meserie fara o vocatie in directia respectiva si fara a avea placerea lucrului facut. 
Parintii ne incurajeaza adesea talentele inca din primii ani de viata si ne duc de manuta la ore de pictura, de muzica, de sport, de dans. Tot pentru a ne da o directie. 
Tot ei tind de multe ori sa ne indrume sa mergem pe acelasi drum pe care si ei au mers, sau poate pe unul asemanator. Dar intr-un final este o decizie pur personala. 

Toata discutia se invarte in jurul prioritatilor, vocatiei, alegerilor, rabdarii si chibzuintei. E vorba de gasirea unei directii in viata, de alegerea unui drum. Dar orice destinatie placuta presupune si un drum anevoios. 

Tu ti-ai gasit drumul? Cum stii ca nu mergi pe contrasens? Te simti implinit si realizat sau ti-ar fi placut sa faci o alta meserie, pe care viata ti-a interzis-o pana acum? Sau doar salariul conteaza intr-un final?          
  

In 2005, imediat dupa prima mea sesiune de examene, am hotarat ca este momentul ideal sa ma angajez. Mi-am pregatit eu cateva recomandari infailibile de la decan, prodecan etc si un CV beton cu o lista intreaga de scoli, cursuri si alte calificari dobandite la tinerete si evident, zeeeeeeroooo experienta. Vorbind totusi de perioada anterioara crizei, sanse de izbanda aveam (macar teoretic).

Si cum visul meu inca din clasa a 10-a era sa lucrez intr-o banca… m-am imbracat in premiera absoluta intr-un deux-piece si m-am prezentat la primul meu interviu de angajare.

Ca m-am dus la interviu ca la taiere, nu cred ca mai e cazul sa mentionez. Se subintelege. Totusi, contrar nelinistilor avute… totul a decurs minunat. A urmat si un al 2-lea interviu si apoi un al 3-lea (in limba engleza de data aceasta – Nota: A nu minti in CV!).

Dupa cateva zile de probe si apoi alte cateva saptamani de asteptare tensionata (pe modelul “nu ne sunati voi, va sunam noi”)… am inceput munca.

Si sa vezi atunci maturizare subita si ireversibila. Ca doar aveam in gestiune cateva miliarde de lei (din aia vechi si obositi) si alte cateva zeci de mii de euro si dolari. Si trebuia sa am grija de ei ca de ochii din cap…. Si woooow, pe vremuri nici cand mergeam impreuna toata clasa sa ne ridicam alocatiile pe ultimii 4 ani nu vedeam un sfert din banii aia.

Si am plans eu cat am plans (in fiecare dupa-amiaza) cateva saptamani la rand, de groaza ca poate a 2-a zi voi face o greseala catastrofala ce ma va costa salariul pe urmatorii muuuulti ani si bonurile de masa pana la pensie… dar dupa o vreme, m-am obisnuit, m-am relaxat, am invatat toate operatiunile pe care trebuia sa le fac… si am descoperit placerea de a merge dimineata de dimineata la munci atunci cand faci o meserie cu pasiune.

Ca intre timp mi-am descoperit vocatia si am imbratisat alta scena (la propriu), e partea a 2-a. Actoria si televiziunea mi-au aratat o alta lume, mi-au schimbat enorm viata, iar acum sunt dependenta de lumea asta. Pentru ca ma face fericita.

Ce vroiam sa spun de fapt este ca etapa aceea de la banca a contat enorm in definirea mea ca si adult, m-a responsabilizat si m-a facut sa ma gandesc exact la drumul meu in viata. Cu alte cuvinte, perioada aceea m-a marcat. Si acum sunt interesata de tot ce tine de domeniul bancar, iar atentia mea este involuntar sensibila la aspecte ce tin de acest mediu. De exemplu, cand merg pe strada observ invariabil orice noutate din vitrenele agentiilor bancare si atunci cand ascult radio in masina retin orice oferta dintr-un spot de banking nou aparut.

Pentru prietenii mei deja a devenit ceva normal faptul ca eu stiu pe dinafara mai multe conturi bancare in format IBAN (24 de caractere, o combinatie, simpla zic eu, de cifrelor si litere) sau CUI-uri sau J-uri sau CNP-uri. Asa este memoria mea antrenata sa functioneze. De multe ori memorez involuntar insiruiri lungi de cifre.

Care a fost primul tau job si ce impact a avut asupra ta? Sau mai interesant, la ce varsta suntem pregatiti pentru prima slujba?

Ca n-om fi toti Nica din Humulesti mi-e clar. Dar nu-mi spuneti voi mie ca perioada copilariei nu este una cu totul si cu totul speciala pentru fiecare dintre noi. O perioada cu grija pastrata in sufletele noastre pana la adanci batraneti.

Cu siguranta fiecare dintre noi ne intrebam, macar din cand in cand, de ce ramanem atat de puternic agatati emotional de acea etapa. Si raspunsurile nu mai contenesc.

Fie ne amintim cu placere de jocurile si de nazbatiile copilariei… Si ce ne mai rupeam hainele la frunza, ce ne mai ascundeam prin toate scarile de bloc din Dristor, ce ne mai dadeam cu saniuta si ce mai mergeam de sarbatori cu copiii la colindat… uuuuff, vremurile alea au apus.

Dar mai stiti cand mergeam la scara vecina cu sifoanele la umplut? Sau cand gaseam o rochita roz deosebita in vitrina consignatiei de la parter? Sau cand eram elevi de serviciu si sunam la fiecare pauza cu 5 minute mai devreme si apoi cu 5 minute mai tarziu la fiecare noua ora de curs?

Heeei… dar de adevaratul Mos Craciun va mai amintiti? Sau de prajiturile delicioase de acasa? Stiu, stiu… superbe vremuri!

De prietenii cei mai buni din copilarie ce mai stiti? Cati dintre ei au ramas si astazi alaturi de voi?

Eu am crezut mereu ca prieteniile cele mai trainice si cele mai importante vor ramane mereu cele din copilarie si din adolescenta. Asa ar fi si firesc. In anii timpurii ai existentei noastre aliantele se fac pe considerente mai sincere decat la maturitate, interesul personal si avantajele obtinute de pe urma unei amicitii favorabile cazand in plan secundar.

Si dupa ce treci prin atatea momente bune si rele alaturi de o persoana, dupa ce cresti impreuna cu prietena ta cea mai buna/ prietenul tau cel mai bun, orice furtuna in acea prietenie ar trebui sa para prea mica in comparatie cu insiruirea de momente importante petrecute alaturi de acea persoana.

Cu siguranta toti avem la un moment dat un cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena… o persoana cu care poate dormim, mancam, ne jucam, radem, plangem, povestim, ne sfatuim, calatorim etc. Si chiar daca anii au trecut si problemele sau responsabilitatile au aparut, iar timpul liber este tot mai scurt… e esential sa ne amintim cine suntem, de unde am plecat, cine ne-a stat alaturi atatia ani, cum ne-a castigat respectul si increderea prietenul cel mai bun/ prietena cea mai buna.

In ultima vreme intalnesc in jurul meu multi oameni care au rupt recent legatura cu cel mai bun prieten/ cea mai buna prietena. Si asta ma pune pe ganduri si ma ingrijoreaza in acelasi timp. O prietenie de 10-20 de ani chiar e mare lucru. Si e pacat. Dar orgoliile sunt mari. Si nefondate intr-o asemenea situatie. Si iar… e mare pacat!