“Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândeşti, ci a gândi tot ce spui.” Un citat care nu-mi apartine, dar o mentilitate pe care o impartasesc.
Din nefericire, printre adulti sinceritatea nu are intotdeauna legatura cu adevarul, ci cu orgoliul, raportul de forte dintre cele doua parti, conjunctura sau chiar interesul personal.
Se intampla frecvent sa primim laude. Fie pentru felul in care aratam sau pentru munca depusa, fie pentru o situatie data. Uneori pe merit, alteori complet inutil.
Putini sunt aceia care au curajul de a critica pe cineva in fata. Sau de a se arata nemultumiti. Conversatiile bazate pe argumente pertinente sunt adesea inlocuite de calomnii neoficiale.
Lumea barfeste mult. De invidie, de placere sau de plictiseala. Motivele sunt multe si suficient de bune incat sa nu inchida vreodata gura lumii.
Se intampla ca pana si adevarul personal sa ajunga atat de denaturat, incat propria constiinta sa fie pacalita.
Nu te poti baza prea des pe parerea celor din jur. Iar cercul persoanelor de incredere e de cele mai multe ori extrem de restrans.
Doar copiii ne mai uimesc cu sinceritatea lor absoluta si debordanta.
Si cu toate ca adevarurile copiilor nu sunt exprimate in prea multe cuvinte, gesturile lor le tradeaza clar sentimentele. Si sunt atat de dulci incat te emotioneaza, vrei sau nu vrei.
Maine este ziua finutei mele, Eva. Implineste 4 ani, dar e deja o micuta fashionista.
I-am facut cadou o gentuta roz cu desene animate si de 3 nopti pitica doarme cu ea in brate. As putea crede ca a fost un cadou inspirat, asa-i? 
Pe tine cand te-a surprins sinceritatea celor mici?
