Va mai amintiti proba de 50 metri viteza de la orele de sport din scoala?
Nu-i asa ca atunci cand concurati cu cei mai buni sportivi din clasa – eventual baieti, ca-s mai rapizi – fugeati mai tare ca niciodata spre linia de finish?
In schimb daca concurati cu colegii mai plinuti sau mai impliedicati, cu toate ca incercati sa alergati cu aceeasi viteza si teoretic depuneati acelasi efort, timpul de la finish era intotdeauna mai slab?
La mine asa se intampla si am senzatia ca regula asta se aplica mereu.
Cand “alergam” cu cei puternici, ambitia ne da o forta nebanuita de a ne autodepasi. Pe de alta parte, daca ne inconjuram de persoane sau situatii mediocre devenim delasatori. Si in timp ne plafonam.
Cu toate ca stresul competitiei e adeseori foarte apasator, iar pretentiile din plutonul fruntas sunt pe masura, efortul e de cele mai multe ori constructiv. Si ne dezvolta pe toate planurile.
Tu ce preferi, plutonul confortabil care nu te solicita prea tare, dar iti ofera un nivel de siguranta undeva putin peste “copii usor plinuti” sau pe cel care te forteaza sa-ti imbunatatesti performantele, cu toate ca trebuie sa alergi cu limba pe afara de oboseala si transpirat rau?
Tensiunea concursului continuu e un stres necesar sau e un factor distructiv? Din pacate sanatatea ne e tot mai amenintata de la varste fragede… iar firul vietii se dovedeste adesea a fi prea subtire.
