In memoriam Alex Chelba #colectiv

In ultimele 13 zile am tot asteptat sa ma trezesc din cosmar.

Sa aud acel ”buna dimineata” care sa reseteze lumea la parametri dinaintea masacrului de la #Colectiv.

Am ales sa nu postez nimic pe blog in tot acest rastimp de frica ca lucrurile odata scrise raman definitive, de groaza ca as putea invoca o realitate pe care nimeni nu si-o doreste.

Totodata, am ales tacerea pentru ca asa am inteles eu sa traiesc acest doliu national… pe muteste.

Am citit mult zilele acestea – in speranta ca asimiland informatie as putea face ceva palpabil pentru supravietuitori – insa hoasul instalat creeaza mai degraba monstri.

Iar dezinformarea de care atata m-am ferit – fie ea voita sau accidentala – dar de care avem parte din plin, intareste sentimentul de neputinta…

Tocmai de aceea n-o sa-ti vorbesc aici nici despre sistemul politic, nici despre teoria conspiratiei ori tapi ispasitori. Pentru a nu amesteca discutiile si pentru a nu ingrosa randurile celor care isi dau cu presupusul si dezinformeaza.

Cu toate ca amaraciunea pe care o simt cu fiecare celula ma face sa urlu si sa arat cu degetul.

Mi-am petrecut zilele pe holurile spitalelor, in asteptarea vestilor bune care sa aiba sens.

Intelegand, mai bine ca niciodata, ca fiecare secunda conteaza.

Insa la Terapie Intensiva lucrurile sunt cu mult mai sumbre decat le-ar putea infatisa vreodata stirile, iar moartea li se arata acum zeflemitoare unor tineri alesi intamplator, unor tineri ca oricare altii.

Asta in timp ce acel intemeiat ”ar fi putut fi oricare dintre noi” se inghesuie deja pe buzele celor rationali, capatand proportii colosale prin propriu-mi filtru.

Pentru ca Alex chiar a fost unul dintre noi.

Alexandru-Chelba

Ca sa te convingi, te invit la o cautare rapida dupa numele sau printre filele blog-ului aici de fata.

Pentru ca Alex Chelba a fost artistul care a semnat cel putin jumatate din continutul foto si video al andreeapatrascu.ro.

Iar andreeapatrascu.ro nu va mai fi niciodata la fel fara el.

Da, toti #SuntemColectiv si niciunul dintre noi nu va uita vreodata blestemata zi de 30 Octombrie 2015.

Insa doar cei care au fost acolo duc cu adevarat – fara niciun preaviz – crucea acestei pietre de hotar.

Alex filma concertul celor de la ”Goodbye to Gravity” atunci cand s-a dezlantuit nenorocirea.

Cu doar cateva secunde inainte il vei zari in spatele salii, pe centru, mesterind la camera lui.

Alex Chelba - filma Goodbye to Gravity

Si cu toate ca am refuzat sa ma duc sa-l plang pe canapeaua vreunui platou TV – pentru ca stiu ca nu si-ar fi dorit asta – am sa-ti prezint aici povestea lui, intr-un spatiu care i-a fost atat de familiar.

Mi-am facut curaj sa scriu abia astazi, fiindca nu mi-am propus nicio secunda sa caut gloria cu povestea lui trista.

As fi asternut-o pe hartie inca din prima zi, daca lucrurile ar fi stat altfel.

Insa o fac acum – la momentul in care realizez ca nu-mi raman prea multe de facut pentru Alex – fiindca n-as putea merge mai departe fara sa-ti dezvalui cine a fost el.

Cu atat mai mult cu cat spatiul acesta virtual i-a apartinut, cumva, si lui.

Alex Chelba

Asadar, in cele ce urmeaza, am sa-ti prezint desfasurarea actiunii, vazuta exclusiv prin prisma prietenului meu drag… care nu mai este.

Sambata trecuta am sarit din pat ca arsa (ironica figura de stil, nu-i asa?) atunci cand am aflat ca prietenul meu fusese si el la locul tragediei.

Scrisese singur pe Facebook ca este internat la Sfantul Pantelimon, dar ca este OK.

Cu arsuri de gradul 2 si 3 de la umar si pana la unghiile-i coapte, cu carnea-i curgand de pe oase, cu bandaje groase zemuind de atata limfa si sange… prietenul meu nu s-a dezis.

Ambitios pana in maduva oaselor – asa cum l-am cunoscut cu totii – si-a pacalit prin perseverenta touch screen-ul propriului telefon… din dorinta de a-si linisti toti cunoscutii.

L-am sunat si m-a chemat la spital sa-l vad.

Pesemne puneam prea multe intrebari pentru a-mi putea raspunde prin telefon.

In cateva minute am fost la spital, tremurand de frica intalnirii.

L-am gasit mai bandajat decat imi imaginasem si pret de cateva secunde – de panica – mi s-a taiat respiratia.

Dar chiar si asa bandajat, Alex era perfect lucid si coerent, respira singur.

Asa ca am incercat din rasputeri sa nu-mi arat nicio secunda ingrijorarea.

Cu atat mai mult cu cat el insusi ramasese la fel de pozitiv cum il stiam. Si deloc vaicaret.

Ba chiar reusea sa se consoleze cu gandul ca el suporta mai usor decat altii arsurile prin prisma faptului ca are deja cateva tatuaje si – deci – e obisnuit cu senzatia de arsura usoara.

Era sedat pana in maduva oaselor, insa adrenalina nu-l lasa sa adoarma.

Asa a ajuns sa-mi povesteasca cum a fost pentru el in iadul de la Colectiv… secunda cu secunda.

Mi-a confirmat ca in doar jumatate de minut intreg tavanul ardea cu valvatai.

Zicea ca a pornit degraba inspre iesire, insa odata ajuns la 1 metru jumatate de usa, sleit de puteri fiind (din pricina intoxicatiei, asa cum aveam sa aflu ulterior), s-a aruncat la pamant pentru a nu se lasa cuprins de flacari.

Si mai zicea ca a avut noroc ca un dulap de lemn a cazut peste el, tinandu-i drept scut in fata flacarilor.

Atunci a inceput sa respire prin tricou… un aer mult prea inecacios.

Simtea deja cum il calcau oamenii in picioare, iar asta l-a motivat sa se tarasca pana in cadrul usii.

S-a tarat cu tot cu nepretuitul lui aparat foto fara de care nu concepea sa traiasca... cu ultimele lui puteri.

Acolo, la usa, doua sau poate mai multe maini curajoase l-au tras afara.

Insista pe faptul ca nu si-a pierdut nicio secunda cunostinta si se imbarbata la ideea ca el este bine atata timp cat a ajuns pe picioarele lui la ambulanta.

Mai apoi, a intrat – tot pe picioare – in spital… acolo unde le spunea tuturor sa-i preia mai intai pe cei mai grav raniti decat el.

Avea arsuri de gradul 2 si 3 pe 30% din suprafata corpului.

Fusese copt la aproximativ 1000 de grade Celsius, insa hainele ii ramasesera aproape intacte… fiindca nu arsese la foc direct.

Era carne vie pe maini, pe urechi, pe ceafa si pe cap, dar si pe jumatatea superioara a spatelui.

Insa chiar si asa… era un supravietuitor si zambea increzator la gandul zilei de maine.

Repeta obsesiv ca el este bine, ca a fost printre cei norocosi.

Alex era un tanar care nu irosea nicio secunda, pentru ca el avea un scop precis in viata. Fotografia era menirea lui, pe care si-o facea al naibii de bine.

Un tanar cu multe planuri de viitor si inca multe obiective de bifat… un tanar de 33 ani care invata continuu.

Si n-am sa intru acum in detalii medicale, insa iti spun ca in zilele care au urmat – sub privirile noastre disperate si neputincioase – starea lui a evoluat imprevizibil.

In asa fel incat nici chiar emotiile resimtite pe holurile spitalului – atat de diferite de la o ora la alta – nu ar putea fi descrise in cuvinte.

D-apoi durerile si complicatiile suferite de el.

Din pacate in cateva zile au inceput problemele grave la plamani.

Punand cap la cap detalii si ascultand si alte povesti de la locul faptei, am realizat cu groaza ca Alex al nostru a iesit afara mult mai tarziu decat isi aducea el aminte.

Pesemne isi pierduse cunostinta inauntru, cazut fiind la podea.

Motiv pentru care poate 15 sau 20 minute petrecute inauntru si le amintea ca fiind doar cateva secunde.

Insa plamanii lui intoxicati prevesteau nenorocirea, la fel si arsurile interioare.

Rudimentar spus, fazelor arsurilor exterioare ale lui Alex li s-au suprapus fazele inflamatiei de cai aeriene si fazele sindromului ARDS.

Iar dupa 7 zile, lupta s-a dovedit mult prea crancena pentru organismul lui slabit, care n-a mai putut duce tot chinul…

Alex a luptat pana in ultima secunda, insa s-a stins din viata la 7 zile de la incendiu, lasand in urma numai durere, frustrari si intrebari.

Acum… visurile lui s-au risipit in van, fara nicio logica.

Astazi au ramas prea putine lucruri pe care sa le putem face pentru Alex, cel mai muncitor si mai loial om pe care l-am cunoscut.

Cel mai plin de viata si cel mai optimist.

Cel care se sacrifica astazi pentru a-i fi mai bine maine. Un maine care n-a mai venit.

Cel care nu-si mai luase concediu de 6 ani.

Cel pe care prea multi si-l vor aduce aminte ca fiind numarul 39 dintr-o numaratoare nenorocita care pare sa nu se mai opresca.

Am putea cel mult sa-l plangem ori sa-i cinstim amintirea.

Cu atat mai mult cu cat mostenirea lasata pe lumea acesta se traduce prin mii de imagini superbe surprinse pe pelicula, imagini care vorbesc de la sine despre Alex Chelba omul si Alex Chelba artistul.

Ultima oara cand l-am vazut constient era deja intubat si ventilat mecanic (duminica trecuta), asa ca am vorbit doar eu, in timp ce el raspundea prin semne.

I-am spus atunci – fara sa banuiesc ca va fi ultima oara cand vorbim – ca suntem deja cateva zeci de prieteni si rude alaturi de el.

L-am rugat sa nu se sperie daca se trezeste si este singur si i-am garantat ca noi suntem in permanenta pe hol, dar ca nu putem sa intram in salon atat de des pe cat ne-am dori… tocmai pentru ca este internat la Terapie Intensiva, iar politicile de vizitare sunt restrictive.

Mi-a raspuns cu un Like, strangand cu greu pumnul sangerand si ridicand degetul mare… in semn ca a inteles.

Cu toate acestea… noi, cei ramasi, suntem aceia care nu mai putem sa intelegem mare lucru din ce ni se intampla acum.

Odihneste-te in pace, prieten drag!

  • Share pe Facebook
  • Google+
  • Twitter
32 comentarii despre "In memoriam Alex Chelba #colectiv"
  1. Sunt sigur ca ai scris aceste randuri cu lacrimi in ochi… la fel si eu cand am citit…. Speram sa se termine numaratoarea asta oribila … Dumnezeu sa te odihneasca Alex!

  2. Nu stiu cat am respirat cat timp am citit postarea ta.. Neputinta de a’l vedea pentru ultima oara a fost greu de suportat. Daca l’as fi convins sa vina mai devreme in vacanta.. Dar el tot amana.. Treaba multa, proiecte de care imi povestea cu atata mandrie si pasiune. Nu mi’a fost prof 🙂 doar la F64, ci si dupa. Iar de cand m’am mutat in uk, pe mess. Mersul acasa in vacante avea pt mine clar o zi stabilita pt o sedinta foto cu Alex. In studioul mare, cu care se mandrea, cu muzica pe care o punea ca sa „nu mai stau ca momaia in fata aparatului” 🙂 – dupa primele vreo 90 de cadre trase, aveam „vreo 2-3 bune” 🙂
    Apoi imi arata noile jucarii, imi explica cum le va folosii pe cele pe care ma punea sa i le aduc..
    Alex este genul de suflet care isi pune amprenta intr’un mod arogant/ ironic/ serios (prea)/ sfidator de pozitiv si frumos. Pentru ca Alex a fost mereu sincer. Imi amintesc prima data cand o fotografie pe care am facut’o, a smuls un ok de la el. Wow a zis perfectionistul de Chelba „ok”!!
    Inca deschid mess’ul instinctiv.. as avea nevoie de un sfat la un retouch, la o incadrare.. Dar apoi apas pe x si ma apuc si caut si citesc tutorialele trimise de el.
    Stiu ca oamenii vin si pleaca, insa Alex, a fost ACEL tip de prieten, de coleg, de om, de artist. ACEL pe care nu ai cum sa’l ai langa tine de doua ori intr’o viata. Un special idiot arogant si fixist, care asa cum zice Zop, rade de noi ca il plangem ca prostii. Mi’e dor de Alex.

  3. E un cosmar, din care imi doresc sa ma trezesc in fiecare zi de cand am auzit ca ne-a parasit. El era prietenul mereu acolo, mereu avea timp pentru toti, cea mai buna persoana, cel mai calm, cel mai amabil… Nu am absolut nicio amintire care sa nu fie pozitiva, in ce-l priveste. Si imi pare atat de rau ca n-am petrecut mai mult timp cu el. As vrea sa vina inapoi , sa vorbim din nou, sa iesim din nou la o limonada.

    Imi pare sincer rau, Andreea. Condoleante.

    Si mie mi-a fost prieten bun si nu concep ca s-a dus tocmai el. Dar e super eroul nostru, Batman-ul nostru .

  4. Rugati-va pentru el,pentru sufletul lui. Este groaznic ce traim aici in perioada asta dar lor cred ca le este mai bine acum. Au scapat de dureri. Mult curaj,Andreea!

  5. Am citit aceste randuri si am plans. Sunt mama, sunt bunica si nici nu-mi pot imagina ce poate fi in sufletul mamei acestui baiat minunat precum si a celorlalti tineri ce au sfarsit in dureri cumplite. Sa nu mai spun ca nu-mi imaginez durerile resimtite de toti cei ce au fost arsi in acea seara fatidica. Dumnezeu sa il odihneasca pe Alex si pe toti cei ce au pierit atat de crunt, iar pe cei ce sunt in viata sa ii ocroteasca si sa ii i aiba in paza Lui. O Doamnee!!! e cumplit sa iti pierzi oameni dragi.

  6. Dumnezeu sa il odihneasca! Stiu ca nimic din ce as putea spune sau scrie nu te-ar ajuta nici pe tine si nici pe apropiatii lui, dar vreau sa stii ca gandurile mele bune se indreapta catre voi.

  7. M-am gandit mult la tine zilele astea, tocmai pentru ca imi aminteam de cate ori mai vedeam poze la tine pe blog, erau semnate Alexandru Chelba, si ma gandeam cat de apropiat iti este. Imi pare foarte, foarte rau, foarte crunt cum se intampla chestiile astea, de ce? De ce mai ales celor mai pozitivi, parca o ironie a vietii, de ce? Nici nu imi pot imagina ce impact a avut asupra voastra sa fiti acolo alaturi de el. Dumnezeu sa il odihneasca, imi pare tare tare rau! Stiu ca aceste cuvinte nu te consoleaza, cu atat mai putin pe Alex, insa ma gandesc la voi.

  8. Îmi pare atât de rău. Atâtea suflete pierdute…stiu cum e sa pierzi pe cineva drag. Acum 10 ani am stat 2 săptămâni pe holurile de la Floreasca sperând că tata se va face bine. Din păcate s-a stins. Și 3 ani nu am mai fost om. Cred ca Alex si-ar dori sa fiti bine, sa treceți peste asta și să vă distrati și pentru el.

  9. Am plâns citind asta, sincer!!
    Chiar îmi pare rău pentru el, dar și pentru restul celora care au avut de suferit în urma tragediei #Colectiv. Odihnească-se în pace!

  10. Am fost in acea vinere neagra acolo, in colective. Am stat chiar in spatele lui alex, care filma secunda cu secunda tot concertul. Chiar ma amuzam ca ma mai uitam in camera lui sa vad scena. La un moment dat a luat foc tavanul. Am fugit nemaiuitandu-ma in spate, tragand-o dupa mine pe iubita mea sperand sa o pot salva. Am avut noroc, am reusit sa iesim doar cu cateva guri de fum. Imi pare asa de rau pentru prietenul tau, imi pare atat de rau pentru toti tinerii care au pierit acolo, imi pare atat de rau pentru catalina si mihai, prietenii nostrii pentru care eram acolo. Dumnezeu sa-i odihneasca!

  11. Dumnezeul sa-l odihneasca in pace! Este o mare durere pentru cei ce l-au pierdut, iar pentru el nici nu-mi pot imagina prin ce chinuri a trecut in saptamana de spitalizare. Nu sunt lacrimi suficiente pentru atata durere.

  12. Mare durere-n suflet…Dumnezeu sa-l ierte si condoleante tie, voua si tuturor familiarilor!!! #Colectiv Mereu imi voi aminti cu jale-n inima de acea noapte!Sper sa nu se mai repete astfel de accidente si mult curaj si multa forta celor ramasi in viata care cu chiu cu vai lupta pt a supravietui!:(

  13. Este cel mai frumos si autentic text pe care l-am citit despre o persoana care a fost acolo… Nu stiam cine e Alex dar mi-au dat lacrimile citind povestea lui 🙁

  14. M-a emotionat profund acest articol al tau Andreea. E un gest intr-adevar memorabil facut pentru cel ce ti-a fost prieten atata timp. Nu l-am cunoscut…insa sufar pentru toti acesti tineri care au plecat dintre noi si care au o poveste in spate. Si fratele meu a pierdut un coleg de servici acolo (Tudor Golu, victima nr. 48), iar alt coleg e in spital (a fost sa-l viziteze). Intr-o tragedie de acest fel, cuvintele sunt mereu de prisos, dar fiecare simte nevoia sa-si asterne suferinta pentru persoanele pe care le-a cunoscut, sau nu. Indiferenta este cea mai mare arma a umanitatii si dusmanul compasiunii.
    Multa putere tie Andreea, lui Cabral…si tuturor celor care au pierdut un suflet drag in acea seara fatidica 🙁
    Iar aceste suflete minunate care au plecat…sa fie calauzite de lumina si sa aiba pace acolo unde sunt, iar pacatele lor iertate, caci sfarsitul lor a fost pura suferinta si nu a venit brusc…ci s-a prelungit.

  15. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Imi pare rau, nespus de rau, atat pt el cat si pentrutoti ceilalți oameni atat de frumoși care au pierit in nenorocirea asta! Am plâns si eu cand am citit..si eram intr-un mijloc de transport dar nu-mi pasa ca se uitau curios ceilalți călători.

  16. Drum bun in lumina! Condoleante apropiatilor lui dragi. Cred ca i se poate onora viata pastrand nesterse amintirile…

  17. Citesc si imi curg lacrimile cu voie sau fara voia lor…copiilor mei acum foarte mici va trebui la un moment in timp sa le fie predata lectia vietii…de catre mine…eu va trebui sa ii invat ca viata e uneori asa nedreapta cum nu banuiesti…si va trebui sa incerc in urmatorii 10 ani sa incropesc niste fraze din care ei sa inteleaga asta…cum le voi putea explica ca niste suflete nevinovate au pierit si au lasat in urma un ocean de suferinta?
    Sa te odihnesti in pace Alex! Fugi acum la ingeri!

  18. Da draga Andreea, am plans ca si cand Alex ar fi fost prietenul sau fratele meu…l-ai descris atat de frumos, puternic si curat incat sunt sigura ca si tu esti la fel. Te imbratisez!

  19. Pe El si pe ceilalti eroi de la „colectiv” nu trebuie sa-i uitam vreodata.
    Spiritul lor sa ne uneasca mereu spre binele poporului roman.

  20. Aceasta poezie am compus-o special pentru CEI MORTI SI RANITI IN CARNAGIUL DIN CLUBUL COLECTIV! Cititi-o pentru ca e ca o Litanie si cu cat ne rugam mai multi pentru cei care au ramas, dar si pentru cei ce-au plecat, cu atat Lumina creste si se extinde, SI ASTA INSEAMNA VIATA si IERTARE! DOAMNE AJUTA!

    Rugă în versuri
    Există viaţă după morte.
    În rai nimeni nu ne desparte.
    Găsiţi voi cheia fericirii!
    Noi căutăm sensul iubirii.
    Sper să uitaţi iadul minat,
    Durerea-n spaţiu-ntunecat,
    Înecul cu fumul smolit
    Plămânii vi i-a sfoiegit.
    Staţi aburind în ceaţa arsă,
    Pe frunte şi feţe se varsă,
    Focul vă sapă adânc în carne
    Jupuiţi de moartea cu coarne.
    Sfărâmaţi suferinţa cu dinţii,
    Când plouă cu foc din tavanul morţii,
    Groaza străpunge pierderea minţii
    Gheena va înghite licărul vieţii.
    Topiţi de fumul gros, nestins,
    Ieşiţi pe braţe, cădeţi în abis,
    Convulsiile vă aruncă în vis
    Vă luptaţi fără apă, iar ceru-i deschis.
    Sirenele urlă în cântece triste,
    Suflete cu halate albe luptă altruiste,
    Anima inimi prăfuite şi stinse
    Le cuplează la priză să stea aprinse.
    În eter panica neagră se desparte,
    Bărbaţii verzi cară pe braţe trupurile sparte
    În mii de bucăţi, uşoare ca fulgii,
    Plâng, privesc spre cer, şi înalţă rugi.
    Sternul li se umflă, e o mare nebună,
    Îşi strigă mamele privind la lună,
    Miros de carne arsă se ridică la Marte,
    Agonia unei fete spune:
    Un băieţel, adus cu o mască gri pe faţă,
    De carne vie, de fum si de pucioasă.
    Limba-i articulează cu greu cuvântul
    Şi silabiseşte:
    Otrava întunericului e cuprinsă-n gene,
    Suferinţa tuturor a îngheţat în vene,
    Jalea spală-n lacrimi asfaltul de sânge,
    Ochii lor se închid, suflul li se frânge.
    Mortea, mireasa îmbrăcată în negru ,
    Atinge tăcerea nopţii cu un sărut funebru.
    Se aud vaite, răcnete, plânset şi suspine
    Gândul tuturor stă în rugăciune…
    Doamne întinde mâna ta de lumină
    Scoate-i din iad, uite-i cum urlă!
    Carnea le e scrum, cade după oase,
    Îndură-te tată, spiritul li-l coase!
    Bagajul Karmic, tu l-ai descărcat,
    Cei ce vin la tine, vin cu el curat,
    Pe cei ce-au plecat, ştiu că i-ai iertat,
    Doar tu ne iubeşti necondiţionat.
    Lasă-i, te implor, îngeri păzitori!
    Parfumează-le sufletul cu miros de flori,
    Lasă-i să cunoască dragostea-n fiori
    Tu eşti bun mereu cu ai tăi feciori…
    Celor ce au rămas dă-le tu un nume,
    Îmbracă-le trupul numai din cunune,
    Nu lăsa zâmbetul lor a apune!
    Schimbă-le apocalipsa în a ta minune!
    Dă doamne părinţilor putere să ducă,
    Durerea ce-o au ca povară-n cârcă!
    Dă doamne celor ce au rămas în viaţă,
    Ca să îţi cunoască iubirea măreaţă!…
    Deschide-le ochii şi lasă-i să vadă,
    Cum eşti tu de fapt, a soarelui salbă,
    Dă-le apă vie din pocal să bea
    Şterge-le boala, tortura cea grea!…
    Ia-le doamne chinul şi dă-l spre pieire,
    Învaţă-i să te caute doar dintr-o privire!
    Ruga mea în versuri, ajunge la tine…
    Trimite-mi lumină, să o împart în iubire!…
    Dă-mi doamne o rază din Lumina ta,
    Să transform iadul ce-l văd într-o stea!

    scrisa de RAMONA LICA

    P.S. POEZIA FACE PARTE DIN VOLUMUL MEU DE POEZII

  21. Dumnezeu Sa-L ierte!!!

    Acum un an, cand am primt vestea, nu imi venea sa cred… Alex, din nefericire, a fost acolo. Am aflat ca a ajuns pe picioarele lui la spital, ca a povestit si ca era increzator.
    Adevarul e ca, Alex era un om puternic, sincer si devotat in tot ceea ce facea.
    Eu l-am cunoscut la Flanco in 2007. Mi-a fost invatator si m-a ajutat mult, dar nu pe foto (ceea ce ii placea lui cel mai mult), pe electrocasnice, raionul unde lucra in Flanco Delfinului. Ma batea la cap si unde greseam, imi spunea (pe tonul lui). Asa era Alex, si il respectam.
    P.S.: Primul ghiozdan foto a lui Alex… a fost facut de mama, cu burete de la frigidere si proiect facut impreuna.
    Mi-a fost greu anul trecut sa vin cu cativa colegi din Flanco sa-i aducem o coroana…
    Alex va ramane pentru mine… Profesorul… :'(

    Dumnezeu Sa-L ierte!

    1. Aș fi vrut să-ți răspund… parcă îmi și imaginez ghiozdanul despre care povestești.
      Nu știu ce aș putea să mai adaug.
      Alex ne lipsește tuturor, parcă nici acum nu pot să cred.

Trimite comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *