Langa tine

familiaTreceam intr-a 5-a atunci cand m-am lovit de primul examen adevarat din viata mea. Probele: romana scris, mate scris, engleza scris si oral.

Si asta fiindca in ’96 am schimbat baricada si m-am mutat de la generala la liceu, in Spiru, la clasa de engleza intensiv.

[Sursa] foto.

La admitere – imi amintesc de parca a fost ieri – maica-mea ma astepta atarnata de gard sa ies din examen – pe exterior, ca n-avea voie inauntru – si cand m-a vazut, fara vreun salut sau vreo alta introducere, m-a intrebat direct, grabita nevoie mare – si cu o voce vadit emotionata – cate nuci mi-au iesit la ultima problema. Aia grea, adica.

Aflase subiectele de la copiii care predasera lucrarile inaintea mea si dupa ce si le notase constiincioasa pe toate, ramasese doar cu grija nucilor.

Nuci cu care m-am descurcat, asa ca am luat 100 de puncte la examenul cu pricina. Dar asta e mai putin relevant acum.

Dupa 4 ani, adica la capacitate, intr-a 8-a, ai mei si-au luat concediu de odihna in saptamana de examen, ca doar avea fetita admitere la liceu.

Iar fetita – manca-o-ar mama – era bine sa fie ascultata cu o seara inainte, hranita, bine imbracata, dusa si adusa de la scoala. Sau, oricum, asa le-a spus lor o voce interioara ca trebuie sa fie.

Asa ca intr-un final, capacitatea mea a fost capacitatea intregii familii. Si asta fiindca toti il visam noaptea pe domnul Dan, capitan de plai si bineinteles, toti desenam in spatiu si creionam cu ochii mintii muntii si raurile patriei.

Mai tarziu, in vara lui 2004, ai lui Patrascu au trecut cu brio bacul si au dat la facultate. Adica, eu am trait toate astea, dar – implicit – noi, neamul.

Iar emotiile au fost cel putin la patrat fata de cele cunoscute deja.

Tocmai de aceea, amintirea zilelor de admitere la ASE e printre cele mai dragi mie.

Si fiindca mintea mea naiva de copil m-a facut sa trec prin cele mai urate panici la momentul respectiv, macar acum, 9 ani mai tarziu, sa-ti povestesc si tie ziua aceea. Cu zambetul pe buze de data asta.

Concurenta la admiterea la facultatea de Comert, acolo unde am mancat pe paine 4 ani de economie, a fost mare. Spre foarte mare. In jur de 15 copii pe un loc.

Probele: matematica (cea mai grea matematica din toate cate am cunoscut pana in prezent) si geografia Romaniei.

Durata: 2 ore si 30 de minute. Un timp prea scurt pentru toate incurcatele si imposibilele probleme de matematica de la admitere. Probleme care mi-au mancat noptile si nervii.

Dar fiindca dupa 30 de minute de la start, sala de examen se golea mai mult de jumatate, gandul meu a fost ca toti olimpicii din tara au respirat acelasi aer cu mine in ziua aceea, asa ca atunci cand – inevitabil – la iesire am gasit-o pe aceeasi mama inghesuita si agatata de portile din Moxa, s-a produs urmatorul dialog:

Mama (cu un zambet larg pe fata, enervant peste masura pentru starea mea de profunda dezamagire): Ce ai facut, mama?

Andreea (sec, cu ochii mari cat cepele, concentrata sa nu planga): Hai la masina.

Mama (ingrijorata deja): Dar ce s-a intamplat?

Andreea (printre lacrimi, sughituri si alte sunete deloc onorabile): N-am nicio sansa, toti olimpicii tarii imi sunt concurenti si, normal, ei termina subiectele dupa 30 de minute si eu ma chinui sa le rezolv pana la sfarsit. Si, oricum, tot am gresit cate ceva la matematica. E clar, sunt distrusa. Ce ma fac? 

Mama: Hai, mama, ca nu cred ca a fost asa de rau. Si oricum, mai sunt si alte facultati.

Andreea (urland isterica, a jale si disperare): Dar eu nu vreau in alta parte, eu vreau aici. 

Si, asa cum sigur banuiesti, dialogul a continuat in acelasi spirit inca cateva zeci de minute, dar fiindca nu are rost sa te plictisesc cu detalii inutile, iti spun simplu ca inainte sa intru la examenul urmator, cel de la Management ASE, i-am lasat mamei raspunsurile mele, in ideea sa le compare cu raspunsurile corecte, afisate dupa cateva ore la avizier.

Seara, dupa a doua proba, desfasurata in fix aceeasi perimetri de dimineata, mama ma astepta  la iesire cu acelasi zambet larg, ba parca chiar mai larg decat dimineata, de zici ca era amnezica si uitase intreaga discutie din masina si – din nou – se astepta la vesti dintre cele mai bune. Ce sa mai, o imagine identica cu cea intr-un film in care aceeasi zi se repeta la infinit.

Ajunsa langa ea, normal, mama m-a intreabat: Ce-ai facut?

Iar eu (cu nervii la pamant si lacrimile innodate in barba, dar parca ceva mai pregatita pentru deziluzia ce va sa vie) ii spun: Prost, si mai prost decat dimineata. Iar olimpicii – fir-ar ei sa fie – au venit si la Management.

Ce-a urmat, imi rasuna si acum in cap, fiindca raspunsul mamei a parut desprins dintr-o secventa de film. Unul cu happy end si nu cu aceeasi zi data pe repeat.

Mama (plutind parca pe norisorul ei, acolo unde nimic din tot ce spuneam eu – amarata de mine – nu ajungea) imi spune: Nu-i nimic, oricum ai intrat deja dimineata.

Andreea (in lumea ei, continuand in aceeasi nota pesimista): Cred ca trebuie sa ne gandim la o alta facultate.

Mama (mai tare, realizand ca trebuie sa ma scoata din transa): Ai intrat dimineata la Comert, ti-am verificat grilele si conform mediilor de intrare de anul trecut, ai intrat in primii 10%. 

Ca am urlat, ca am sarit, ca am cazut din picioare de atata zbenguiala, probabil stii deja.

Si daca nu stii, iti spun eu ca asa a fost.

Iar tot ce iti imaginezi ca am trait, eu am resimtit de 10 ori mai amplificat.

Si asta fiindca mi-am dorit mult sa intru la ASE, ma pregatisem zi si noapte pentru admitere si, mai mult decat atat, muream de dorinta de a-i face mandri pe ai mei. Asa cum cred ca au fost la sfarsitul zilei aleia.

Normal, dupa o veste atat de buna, a doua zi m-am relaxat. Am mers dimineata la un alt examen, cel de la Finante – Banci (ca asa era tendinta la inscriere, sa bifezi cat mai multe optiuni din ASE si sa platesti cat mai multe taxe de inscriere la examen) si am inceput sa vad lucrurile cu alti ochi.

Unii obiectivi, care realizau ca „olimpicii” sunt, de fapt, cei veniti la noroc. Cei care n-aveau nimic altceva de riscat decat taxa de 70 de lei de inscriere.

La fel cum a fost si unul dintre „vecinii mei de suferinta”, care de la inceputul si pana la sfarsitul examenului a dat incontinuu cu zarul si a mazgalit casutele de pe grija de examen.

Si asta fiindca raspunsurile erau grila: de la A la E.

Iar regula lui era simpla: daca dadea cu zarul 1 bifa A, pentru 2 bifa B si tot asa.

Dar fiindca zarul are 6 fete si sigur metoda lui iti da deja cu virgula, te anunt ca pentru 6 regula era „mai da inca o data”. Logic, nu?

Si daca te intrebi de unde stiu toate astea, iti spun ca am aflat chiar de la el, chiar atunci cand i-a spus in gura mare supraveghetorului despre metoda lui.

Oricum, si mai amuzant a fost ca nici dupa ce a terminat de bifat toate grilele, ambitiosul nu s-a lasat pagubas. A invartit zarul pana a expirat timpul. Si asta fiindca de data asta „verifica raspunsurile”. La fel, conform propriei declaratii.

Acum, fiindca deja te-am zapacit cu toate amintirile din copilarie, ma opresc aici si incerc sa inchei, concluzionand – acum ca am realizat, tot povestindu-ti – ca toate amitirile mele scolare importante incep cu „si mama era suita pe gard, ma astepta cu sufletul la gura sa ies”. La fel era si tata, dar el isi controleaza ceva mai bine emotiile.

Apropo, nu stiu daca ti-am mai spus: sa stii am fost un copil tare fericit. Dar cu toate astea, multa vreme n-am stiut sa spun de ce am fost asa.

Sa fi fost „de vina” ceva extravagante si opulente nemaivazute? Nici vorba.

Sa fi fost libertatea deplina resimtita? Nici vorba.

Ideea e ca pe vremea aia am considerat ca toata atentia si grija alor mei e normala, comuna tuturor parintilor si cu alte cuvinte, pe deplin meritata.

Nu vedeam nimic spectaculos, nimic incomod, nimic de laudat si de aplaudat in toata preocuparea alor mei. Era ok, normala si atat.

Abia acum, ajunsa la aproape 30 de ani – nu pot sa cred ca am spus-o – imi dau seama cat de importanta a fost atentia lor.

Abia acum, constienta de nemultumirile prietenilor mei legate de parintii lor, fac legatura dintre copilaria mea fericita si atentia parintilor mei, manifestata pe toate caile posibile.

Abia acum pot sa-i vad clar pe acei parinti absenti, mereu obsedati de munca, parinti care nu stiu ce face copilul lor la scoala sau de ce e trist sau fericit.

Si abia asa, prin comparatie, am gasit raspunsul pe care il cautam de multa vreme. Raspunsul la intrebarea „ce trebuie sa-i oferi copilului pentru a fi un parinte bun?”.

Multi spun ca nu fac copii fiindca copiii au nevoie de o casa aranjata, de o masina cu care sa ajunga la gradinita si chiar de o masina „bengoasa” la 18 ani, de alimente nemaivazute si vacante care sa-i distreze si sa-i recreeze.

Si nu numai ca spun asta, ba chiar cred cu tarie ca un copil merita sa vina pe lume numai in lux. Cand, de fapt, copilul nu-i fericit nici cu proprietatea lui opulenta si nici cu somon fume si icre negre la cina.

In schimb, orice copil resimte lipsa de atentie a parintilor si, tocmai de aceea, copilul de alta data – ajuns acum adult si poate parinte la randul lui – ajunge sa mearga la psiholog in cautarea unor raspunsuri simple: „de ce nu l-au iubit mama si tata asa cum si-ar fi dorit el sa o faca?”

Culmea, stiu foarte multi parinti care isi iubesc nespus odraslele. Si chiar pun toata goana dupa bani pe seama iubirii de copii, dar se lasa furati de amanunte si uita sa fie prezenti cu adevarat.Paradoxal. Si trist.

Tu ce ii oferi copilului tau?

 

  • Share pe Facebook
  • Google+
  • Twitter
4 comentarii despre "Langa tine"
  1. In 2002 aveam exact aceleasi emotii ca si tine la examenul de admtere la ASE si asta pentru ca imi doream foarte foarte mult sa devin studenta acolo iar batalia era foarte mare. Am dat pe rand ca si tine Comert si Management Economic. Am intrat la Management si am fost tare tare fericita 🙂
    Citind ce-ai scris am retrait emotiile de atunci si ma gandesc ce mult insemnau pentru noi toate reusitele astea.
    Cat despre copii, sper sa le fiu un exemplu si sa pot fi alaturi de ei in toate momentele importante si mai putin importante din viata lor asa cum au fost si parintii mei pentru mine, atunci cand o sa ii am. Momentan incerc sa ma implic ca mai mult in activitatile nepotelelor si finutelor mele, asta asa, ca sa capat si experienta pe parcurs 🙂 dar si pentru ca mi-s tare dragi.
    Te pup Andreea.

  2. Nu pot sa spun ca am avut o copilarie nefericita, a fost bine dar au existat multe momente cand imi doream ca parintii sa renunte macar 10 minute la lucrul lor ca sa am parte de atentia lot.Nu ii condam, ii iubesc mult si le multumesc pentru ca doar datorita lor sunt ceea ce sunt.Acum privind in urma imi dau silinta si fac tot posibilul ca fetita mea sa aiba parte de confort(nu de lux) dar cel mai mult sa ii pot oferi toata atentia mea si dragostea si sfaturile necesare ca atunci cand va fi mare sa fie un om de caracter, ceea ce face mai mult decat orice bogatie.Asta este ceea ce imi doresc pentru copilul meu, sa fie un om de valoare, iar cat tine de mine o sa fac tot posibilul ca sa fie asa.

  3. Da, cat de cunoscut imi suna! In 2008, tot cu 70 lei taxa inscriere:), eram si eu alaturi de mama pe drumurile Ase-ului. Am dat 5 examene in 3 zile, recunosc ca mi-as fi dorit REI, dar Comert-ul s-a dovedit foarte interesant si in plus de asta, m-am ales cu cele mai bune prietene. Imi aminestesc de mama, cum sprijinea ea saracuta bancile, eram si din provincie, nu a fost deloc usor. Nu ma asteptam sa intru la Comert la buget, dar asa a fost sa fie. 3 ani mai tarziu treceam prin aceleasi emotii, fara mama de data asta (eram mai maricica), dar alaturi de prietene, erau cu admiterea la master pentru TURISM, tot in cadrul ASE-ului bineinteles. Am intrat penultima la buget, dar nu cred ca iti poti inchipui bucuria mea. Eram fericita ca imi pot face parintii mandri!

  4. esti o norocoasa ca ai asemenea parinti, eu nu iau apararea nimanui insa sunt si parinti nevoiti sa munceasca zi si noapte pentru a-i asigura copilului strictul necesar…asa ca nu fac copil inca pana nu am acest strict necesar, sa pot sa fiu langa el in momentele descrise de tine si nu numai atunci!

Trimite comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *